de Paște...

  
  Mi-e dor de țara mea...
  După locul nașterii și după tată îs sibiancă.
  Dar am crescut într-un sat din Oltenia, mic și conservator, unde, în vremea copilăriei mele se păstrau foarte puternic tradițiile.
  Pe vremea aceea, cei bătrâni încă își mai purtau portul zi de zi, mai existau case de chirpici în care gaseai icoane pictate de mână împodobite cu ștergare cusute, pâinea se cocea în țăst și se tăia pe burta șorțului, după trei cruci făcute larg si cu evlavie, mămăliga se bucățea cu ața și se mânca apoi în blide tradiționale de Oboga pe măsuță scundă cu trei picioare, sărbătorile erau sfinte, se încondeiau numai ouă roșii, slujba de Înviere tinea de la miezul nopții până la cântatul cocoșilor, iar la masa de Paște, orice străin care-ți trecea drumul era binevenit...
  Mi-e dor de țara mea...
  Îmi este dor de mine...de copilărie, de bunica mea care a murit acum 3 ani cu regretul că nu m-a mai putut vedea, de mama, care e singură și bolnavă și eu nu-i pot fi alături, de prietenii mei mulți, vechi și buni pe care aici nu-i am, de amintirile mele, de sărbătorile în tradiția mea, de limba mea pe care acolo o pot vorbi nestingherită și pe stradă, nu numai pe ascuns, în familie.
   Mi-e dor de satul copilăriei mele, de oamenii simpli din acele vremuri care nu mai sunt demult. Mi-e dor de mâncarea de acasă, deși, cu toate că eu numai românește gătesc, aici nu are același gust. Mi-e dor de Bucureștiul meu cosmopolit si zgomotos, imens și familiar totodată, de galerii, de vernisaje, de viața și armosfera artistică pe care aici nu le mai am. 
  Pentru că eu stau într-un orășel mic, blocat și lipsit de orice deschidere.
  În acelși timp, sunt conștientă că multe dintre cele de care mi-e dor nu mai există, sau nu mai sunt așa ca-n dorul meu. Că totul se schimbă, că totul se transformă, că eu am rămas tributară altei lumi și altor timpuri și că încet-încet toate acestea vor pieri.
   De fiecare dată când mă reîntorc găsesc schimbări mici, dar multe, din ce în ce mai multe, care-mi clatină marele meu univers interior. Pentru că nu are cum să-mi fie dor de mizerie, de prostul gust care frizează ridicolul, de mitocănie, manelisme, incultură, incorectitudine și proastă educație. Asta pe stradă, în media, în politică, aproape peste tot.
   Și mă doare, pentru că realizez din ce în ce mai acut faptul că vin de nicăieri și mă duc tot spre nicăieri. Că am doar un trecut, prăfuit și inutil, în schimb nu mai am nici prezent, nici viitor. Nu mai aparțin niciunei culturi, niciunui popor și nu mă mai pot identifica niciunui sistem de valori tradițional. Sunt a nimănui și a nicăieriului...