Pledoarie pentru suflet şi nu numai

      Parcă voiam să spun ceva...m-am agăţat de-un fir de gând ca să-ncep să-l deşir încet. Largi mi-ar fi cuvintele dacă n-aş avea cenzură-n mine... 

      Mintea îmi cuprinde căuşul simţirii şi se duce dracului totul. Aşa păţesc de fiecare dată.

      Mă roade-a scrie. De-a scrie aşa, încet, uşor, şăgalnic, divin şi neiscodit de ochi şi de gură. Dar nu mai poci...nu mai poci pentru ca să... Pentru ca să vă zic, ce? De-ale mele frânturi cretinoide, sinusoidale şi criptice? Pe cine-ar interesa? Poate doar pe mine spre auto-psihanaliza gărgăunilor fabuloşi şi prepotenţi de pe marginea nebuniei personale, că pe celălalt sigur, nu...

      Mda...carevasăzică, muza vine când vrea ea, nu când vrei tu ... şi de multe ori, marile capodopere se nasc dintr-un accident ... Adevărata artă nu trece nici prin creier, nici prin stomac... Punct.

      Şi de la capăt. La batut potcoave-n mirişte …

      Deci cum vă spusei, mă apucă-aşa căteodată o dorinţă mai abitir decăt toate instinctele mele vitale, de-a scrie. De-a mă rostogoli  pe-o foaie mare, frumos de curată şi albă. Aşa, cum îţi venea de-a dat tumba prin cearşafurile proaspat schimbate cănd erai copil. 

      Nu-i că-ţi mai aminteşti? Cum nu, proaspătul doar în amintiri nu-şi pierde aromele. Amintirile nu se alterează, nu se transformă, ele doar se estompează , uneori până la dispariţie.

      Mă rog, nu despre conexiuni cortical-siropoase voiam să zic eu aici, ci mai degrabă despre cum mă trece câteodată un scris imperios-adictiv. Uneori îl prind, alteori îl las să curgă liniştit doar prin mintea mea, din motiv de lipsă de condei şi subiect. 

      Uite, acum condeiul îl am. Subiect însă n-ar fi. 

      Şi-atunci încep să cuget încetişor: nevoia asta a mea vine din spirit, mintea mi-o prinde vicleană prima şi mi-o face terci.

      Minte dragă, tare rogu-te-aş, lasă-mi o ţâră bulgărele-n pace, e nevoie de copt în sân aici, lângă bătăi de inimă dulce-acrişoară, e nevoie de dospiri mai întâi de toate, de plămădeală rotundă întru simţire. Tu n-ai ce căuta, du-te în raiul tău cel drept cugetator, eu trebuie să-mi umplu sufletul de stare şi să-mi păstoresc găndurile necutreierate spre-a le face simţiri…

      Şi domnul Descartes să-mi dea binişor pace. Eu oricum o ţin pe-a mea.

      Simt, deci iegzist.

      Cam asta-i treaba…