Visul

                                                                    

  Întorc în mâini salopeta largă, de-o palmă. Nu merge. E prea mică. Cer altceva.

  După-amiază e vizită și eu nu găsesc nimic pentru Buflino. Semiobscurul magazinului mă strânge. În jur, vânzătoarele trag într-o marchigiană lălăită o discuție fără sens. Îl zăresc prin geam, așteptându-mă cu răbdarea arsă mocnit. Ies și grăbesc pașii.

  Am o tresărire că ceva n-ar fi tocmai în regulă, neconcordanța locului mă demontează, dar alung gândul. Buflino este la București.

  Știam că de obicei m-așteaptă. Nu-l mai zăresc. Sun. Căsuța vocală.

  Renunț și fug spre casă. Ușa scârțâie sonor dând privirii un interior necunoscut. Îl zăresc încruntat, mânuind febril bagaje. Fuga spre gară. Apuc  să-mi strecor în buzunar  plicul cu bruma de economii, ca o presimțire.

  A luat bilete la personal. Număr cu gândul. Mâine ca pe vremea asta, ajungem. Apăs scurt în dinți și-i urmez.

  Putoare, toropeală, nădușeală.

  Trenul se oprește. Pesemne ceva defecțiuni.

  Punct de întâlnire neprevăzut. Gabriela și Nicu. Neschimbați, ca acum câțiva ani în Italia, fețele totuși trase îi deslușesc printre rânduri. Mă uit spre câmpuri. Haltă mică și prăfuită. Peste deal, ogoare pârlogite și case strâmte, cu acoperișuri ruginite de tablă, tupilate prin desiș.

  Ea-și frământă într-una mâinile. Lui i-a dispărut șmecheria caracteristică, țara asta l-a aplecat și spășit.

  Trenul pornește. Sărim din mers în ultimul vagon, lăsat, al nostru. Bagajele nu ni-s. Și scaunele străine.     Pesemne c-au schimbat ordinea. Pornim să-l căutăm pe-al nostru, printre ticăit cadențat și clătinări ritmice.

  Iar nu-l mai văd. 

  Mă uit la ceasul de pe telefon.

   Amurgește.

  Încerc să sun.

  Intră căsuța vocală.

  Și realizez că mă aflu într-un pesonal românesc jegos, singură, ruptă de tot, la un capat de lume, căutând un om și bagajele lui. Zadarnic.

  Alt canton.

  Trenul sărit de pe șine rămâne blocat aici.

  Cobor întru speranță. Singură cobor. După mine nimeni.

  Eu și pustiul. Trenul era gol.

  Cer omului pirpiriu de la gheretă să-mi spună când va veni următorul ce mă va duce înspre gara salvatoare.

  Îmi răspunde acru că aici nu opresc niciodată trenurile. Doar cele moarte. Aici este doar cimitirul pentru trenuri. Și-mi întinde c-o plictiseală cenușie un chestionar de completat. Cerere spre aprobare la șefii de sus, ca mâine poate, pe vremea asta, să oprească aici un tren viu. Pentru mine.

  Îmi strâng jacheta. Se lasă cu tremur și noaptea mușcă cu colți aspri din marginea asta de lume.

  În jurul meu accent răgușit, copii murdari, batice înflorate, fuste largi și cozi.

  Tristele și lungile cozi ale copilăriei.

  Mâine se vor împărți alimentele. Rațiile. Rațiile de la Uniune pentru săracii Europei. Și ca pe vremuri, cozile se împletesc de cu seară, pentru siguranță. A neflămânzirii.

  Scriu cererea și ghimpele-mi sapă în piept. Am sprijinit pe marginea rece a tăbliei, geanta în care îmi țin toate dovezile identității. Dau după buletin. N-o mai găsesc. Sărăcia își cere tributul.

  Îndes cu foșnet plicul și mai adânc în buzunarul stâng, spre consolare. Trebuie să scap de-aici.

  Într-un răgușit de noapte, în halta în care nu oprește niciodată trenul, aud sunetul și apoi pauza. Mă strecor, balansând, prin ușa din spate. Se repornește cadențat, legănatul.

  Halta se topește în beznă.

  Cel în uniformă și chipiu mă privește cu ochi sfredelitori. Are-atârnat de gât, peste uniforma de CFR veche și ponosită, un fel de cutiuță cu manivelă, din metal. Ridică un receptor atașat lateral, ca o pâlnie cu fir încrețit. Învârte manivela în timp ce tot șoptește ceva precipitat. Și scrie. În picioare, sprijinit de geam.

  Dincolo aceeași beznă. Șinele nu se mai văd.

  Îmi întinde amenda. Citesc prăvălindu-mă, printre calcule mute. Suma este largă, cât un puț în hău.

  Dau plicul și mă prăbușesc pe bancheta unsuroasă de lemn.

  Măcar ies la liman.

  Într-un târziu, mă trezesc în soare, într-un izbit de frânare bruscă.

  Dimineața împunge fără grabă.

   Recunosc halta.

  Aia de ieri.

  Aia în care ne-am pierdut, aia deșirătoare de coșmaruri.

  Lângă șine, împietriți într-o  așteptare ciudată, îi zăresc din nou pe Gabi și Nicu.

  Barba lui, neverosimil de repede crescută, îmi sună a poveste lungă. Cu ei, doi copii zdrențăroși, râzând cu poftă simplă și ochi jucând veseli. Pântecele rotunjit al Gabrielei îl vestește pe-al treilea.

  Sleită, cobor. Oasele nu mă mai vor și simt că răsuflarea mă trage-napoi.

  Îi întreb, c-o înțepătură-n suflet, unde erau copiii ăștia la revederea de ieri. Îmi răspund senini că atunci nu-i aveau încă.

  Hainele lor, destrămate la cusături, îmi aprind în mintea-ncețoșată, o logică stranie.

  Dimineața joacă vesel printre ierburi înalte și într-un departe, latră un câine.

  Un fluture alb mi se-așează pe umăr.

  Fetița cea mare poartă în brațe o pisică tărcată.

  Mi-o întinde.

  O iau.

  Ușurată, mi-afund fața în blana ei moale și caldă.

  Toarce.

  În spatele meu, trenul se pune din nou în mișcare.

  În fața mea, soarele, de-o suliță pe cer, îmi promite lumina lui, măcar pe ziua de azi...